STIRI ECONOMICE, FINANCIARE, DE AFACERI, ANALIZE SECTORIALE, Politica cu impact economic, INTERNATIONAL

Project Syndicate: Cum funcționează populismul economic

Autor: Victor Bratu – Cursdeguvernare.ro

Andrés Velasco (foto), fost candidat la președinție și ministru de finanțe în Chile, profesor de Practică Profesională în Dezvoltare Internațională la Școala de Afaceri Publice a Universității Columbia, publică pe platforma Project Syndicate (care publică zilnic cele mai perinente opinii sau editoriale publicate în presa mondială) o analiză- intitulată ”Cum funcționează populismul economic”- care ar trebui parcursă, dar mai ales înțeleasă, în România.

Articolul, în continuare :

În perioada în care populiștii ajung la putere în Occident se naște o dezbatere legată de drepturile intelectuale asupra mișcării pe care o reprezintă. Scriitori precum John Judis afirmă că americanii secolului XIX sunt inventatorii populismului politic, bazat pe atitudini anti-elitiste și pe retorică inflamatorie. Argentinienii, care l-au dat lumii pe ”über-populistul” Juan Domingo Perón, sau brazilienii, care ni l-au dat pe Getúlio Vargas, ar putea avea opinii diferite…

Însă nu poate fi nicio îndoială asupra afirmației că America Latină a fost cea mai veche și cea mai bună practicantă a populismului economic. În secolul XX, Perón and Vargas, plus Alan García, în Peru (cel puțin în primul său mandat), Daniel Ortega, în Nicaragua, sau Salvador Allende, în Chile, și mulți alții, au luat-o pe calea protecționismului comercial, au funcționat cu deficite bugetare majore, au adoptat măsuri care au condus la supraîncălzirea economiilor lor, în cele din urmă confruntându-se cu crize monetare. În anii mai recenți, Hugo Chávez și Nicolás Maduro, în Venezuela, au dus aceste politici la extrem.

Ce ar trebui să înțeleagă statele bogate, confruntate acum la rândul lor cu populismul economic, din experiența Americii Latine? Să nu ne lăsăm însă înșelați: judecând performanțele claselor lor conducătoare e clar că bogații lumii au nevoie de o lecție.

În Marea Britanie, oponenții Brexitului au insistat că, dacă publicul va decide că statul lor trebuie să părăsească Uniunea Europeană, o recesiune, dacă nu chiar o adevărată criză economică, va fi inevitabilă. După referendum, lira sterlină a suferit o oarecare depreciere, dar nimic altceva nu s-a întâmplat. Astăzi, economia britanică continuă să crească.

În Statele Unite, economiști de frunte au avertizat că planurile economice ale lui Donald Trump sunt foarte aproape de nebunie, iar după victoria sa șocantă în alegeri unii au profețit o catastrofă economică imediată. De atunci, bursele au atins niveluri record, prețurile materiilor prime și-au revenit, iar previziunile referitoare la creșterea economiei SUA continuă să se îmbunătățească.

Din două, una: fie elitele au fumat ceva, fie Trump și liderii pro-Brexit ca Nigel Farage au reușit să abroge principiile de bază macroeconomice! Nimic mai fals.

Ca să înțelegem efectele politicilor populiste, trebuie mai întâi să le înțelegem logica. Într-o lucrare devenită clasică, Sebastian Edwards de la UCLA și Rudiger Dornbusch de la MIT au dat următoarea definiție a populismului economic: ”o abordare în economie care pune accent pe creștere și redistribuire a veniturilor, care reduce riscurile inflației și a deficitului financiar, constângerile externe și reacția agenților economici la politici agresive necomerciale”. Cei doi precizează că abordările populiste ”eșuează în final”, nu pentru că economia de tip conservator ar fi mai bună, că ”ca efect al unor politici nesustenabile”. Și ca să ”eșueze în final”, după cum se exprimă autorii, înseamnă că ar putea să treacă ceva timp până la acel moment. Politicile populiste sunt denumite în acest fel pentru că poporul le simte atractive. Și sunt atractive pentru că funcționează, cel puțin o perioadă.

Un stimul fiscal consistent aplicat unei economii lente este de natură să genereze o creștere economică și a locurilor de muncă. Și dacă piețele financiare reacționează- și deseori o fac- ratele de schimb se apreciază, generând presiuni inflaționiste și ieftinind importurile. Și, așa cum de mult susține economistul argentinian Guillermo Calvo, profesor la Universitatea Columbia, strict din cauză că nu sunt sustenabile, politicile populiste determină oamenii să cheltuiască azi, într-o perioadă care le pare favorabilă, nu într-un viitor incert. Acest context este de natură să amplifice impactul expansionist de stimulare, care este deosebit de puternic atunci când ratele de schimb sunt fixe. Atenție, deci, state din Zona Euro!

Odată cu creșterea consumului, a creditării, cu o piață a muncii care înflorește dar și cu creșterea semnificativă a prețurilor, în societate se instalează sentimentul cald al prosperității. Liderii populiști se simt confirmați și nu se sfiesc să își asume meritele bunăstrării.

Curând însă, cei care nu cedează tentațiilor încep să simtă și să avertizeze că datoriile se acumulează mult prea rapid, calitatea creditării se deteriorează, presiunile inflaționiste încep să scape de sub control, iar un curs valutar supraevaluat începe să provoace daune ireparabile exportatorilor. Dar ”petrecerea” din societate e prea zgomotoasă ca să audă cineva.

Dacă am privit atent episoadele Americii Latine atunci știm cu siguranță că efectele populismului depind de condițiile economice inițiale. Majoritatea statelor industriale au înregistrat creșteri modeste după criza financiară. Deflația și nu inflația a fost problema.

Da, rata șomajului a scăzut considerabil în Statele Unite. Dar după atâtea șocuri și după atâtea schimbări tehnologice petrecute în ultima decadă, există o considerabilă incertitudine legată de dimensiunea forței de muncă rămasă neocupată și de locul în care se plasează NAIRU- rata de bază a inflației care nu accelerează șomajul.

Am putea constata că măsurile lui Donald Trump, atât de apaudate azi în interiorul SUA, ar putea constitui o vreme stimuli ai economiei până la momentul la care apar debalansările. Alt lucru pe care l-am constatat, unanim, este acela că datoria, atât cea publică cât și cea privată, devine o constrângere. Dar cât de mare este acea constângere depinde în primul rând de tipul acelei datorii. Astăzi, în economiile avansate, se practică împrumuturi în monedă națională la dobânzi apropiate de zero, sau chiar negative. Și chiar dacă punctul de plecare este un grad înalt de îndatorare exprimat ca procent din PIB, poate să treacă destulă vreme până când îndatorarea excesivă devine alarmantă- întrebați-i pe japonezi.

Citeste continuarea articolului pe cursdeguvernare.ro

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.