STIRI ECONOMICE, FINANCIARE, DE AFACERI, EDITORIALE, COMENTARII, ANALIZE, Privatizare & Retrocedare, Piata de Capital - BVB

Nu acum s-au pierdut cateva sute de milioane de euro in cazul Rompetrol vs statul roman. Originea acestei situatii este in 2003

Rompetrol_4jpgCazul Rompetrol a reaparut in atentia opiniei publice, cu ocazia semnarii de catre Guvern a Memorandumului de intelegere cu The Rompetrol Group, detinut acum de KazMunayGas.

O scurta istorie si o privire obiectiva asupra posibilelor evolutii ale Rompetrol Rafinare – caci despre rafinarie este vorba in special – ne arata ca in ultimii 11 ani, statul roman a obtinut “ceva” vs “a nu obtine nimic”.

In preajma anilor 2000, rafinaria Petromidia era in pragul falimentului si cauta cumparatori. Mentinand discutia in sfera economicului, fara alte conotatii care pot aparea aici, cumparatorul a fost Dinu Patriciu. Ca sa avem o imagine a scenariului alternativ, atunci aveam un fel de Oltchim de acum, unde de 2 ani asteaptam sa se intample ceva, sa vina cineva de undeva. Daca va veni, nu ne va placea probabil nici acela, dar acum sa ne intoarcem la Petromidia. Cu datorii acumulate in 2003 de peste 500 milioane de dolari la bugetele de stat, cumparatorul care, evident, avea cartile la el, a pus conditii:

–          prima a fost ca plateste datoriile istorice dupa 7 ani, adica in 2010, iar pana atunci plateste doar dobanzi. Asa au aparut obligatiunile pe 7 ani. Revenind la comparatia cu Oltchim – prin acel SPV acum vorbim de o separare de “datoriile rele” care nu se vor mai achita vreodata;

–          a mai pus o conditie, care foarte rar apare in pietele financiare: la scadenta, daca societatea nu va putea plati datoria, statul sa redevina actionar in Rompetrol Rafinare, corespunzator partii neplatite. Deci obligatiunile au fost cu drept de conversie la initiativa companiei, cand de cele mai multe ori intalnim optiunea de conversie la initiativa creditorului (in acest caz, statul).

Astfel, inca din 2003 se cunostea faptul ca in 2010 pot aparea doua situatii care sa inchida aceasta tranzactie:

a)     Rafinaria sa faca profituri consistente, valoarea companiei sa creasca, iar cel mai probabil, proprietarul de la momentul 2010 sa aiba banii pentru a plati obligatiunile si a nu reaccepta intrarea actionarului de stat

b)      Afacerea sa nu inregistreze acea crestere de valoare – a se vedea dificultatile de peste tot din Europa ale industriei de rafinare si ne putem imagina eventual cum s-ar fi descurcat (sau nu) o rafinarie cu actionar majoritar statul roman. In acest caz, proprietatul care devenise, intre timp, KazMunay, a achitat doar o mica parte din obligatiuni astfel incat prin conversia celeilalte parti in actiuni, kazahii sa nu-si piarda pozitia de majoritar.

In 2010 ne-am aflat in scenariul b). KazMunay a platit circa 54 milioane de euro (70 milioane de dolari) din imprumut, iar pentru restul, statul roman a primit in echivalent 44% din actiunile Rompetrol Rafinare. Caz inchis ! Pentru ca asa se convenise in 2003.

Orice a aparut dupa anul 2010 este o discutie separata, o noua situatie, care din punct de vedere juridic nu mai avea legatura cu ce se semnase in 2003. Motiv pentru care statul roman nu a reusit sa castige litigiul deschis ulterior; nu mai avea argumente. Procesul curent aflat pe rol este (sau era) inutil.

La momentul 2010, daca ne uitam pe cotatia bursiera, pachetul de actiuni de 44% al statului roman valora atunci cam 400 milioane de dolari. Acum, ele valoreaza circa 280 – 300 milioane de dolari.

Acum vorbim despre valorificarea de catre stat a pachetului de actiuni, nicidecum despre reglarea datoriilor. Ne place sau nu, aspectul datoriilor istorice a fost inchis in 2010 ! Asadar, statul doreste acum sa vanda 26% din actiuni (pret de bursa 165 milioane dolari), la un minim de 200 milioane de dolari, permitand aparitia mai multor cumparatori, daca acestia vor dori sa vina.

De urmarit rezultatul acestei operatiuni. Celalalt aspect, al viitorului fond in care sa participe statul roman, este lipsit de substanta deocamdata, motiv pentru care nu-l aducem in ecuatie.

Daca statul si-ar valorifica, teoretic, intregul pachet de 44% cu prima fata de piata, la un pret de – sa spunem – 350 milioane de dolari, rezulta ca ar incasa in total 420 milioane dolari pornind din 2003 pana acum (> 75% din pretentia initiala, exceptand dobanzile care s-au platit intre 2003-2010). In paralel, compania a adus bugetului de stat sute de milioane de euro anual, aspect care coteaza in final, cand evaluam pe scenarii posibile, nu doar punctual – pe varianta maximala – asa cum ne-am fi dorit.

 

Concluzia ultimilor 11 ani:

Daca privim fara patima si frustrarea de tipul “statul a pierdut din banii nostri” sau “i-a facut un favor unuia, las’ ca stim noi mai bine cum se fac lucrurile acestea” si ne-am detasa reflectand asupra rezultatelor finale, situatia curenta este preferabila fata de altele in care statul roman a esuat total in negocieri.

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.