STIRI ECONOMICE, FINANCIARE, DE AFACERI, EDITORIALE, COMENTARII, ANALIZE, MACROECONOMIE, EUROPA, INTERNATIONAL, Concurenta & Protectie Consumator

Europa a devenit patria piețelor libere – America de acum doar disimulează

– De la biletele de avion până la facturile de telefonie mobilă, monopolul puternic îi costă pe consumatorii americani cca. 1.000 de miliarde de dolari pe an –

Când am ajuns în Statele Unite din Franța în 1999, am simțit că intru în țara piețelor libere. Aproape totul – de la laptopuri la servicii de internet până la bilete de avion – a fost mai ieftin aici decât în ​​Europa, mărturisește într-un comentariu – publicat in The Atlantic – Thomas Philippon, profesor de finanțe la New York University.

Douăzeci de ani mai târziu, lucrurile nu mai stau la fel. Serviciile de internet, abonamentele de telefonie mobilă și biletele de avion sunt acum mult mai ieftine în Europa și Asia decât în ​​Statele Unite, iar diferențele de preț sunt uimitoare. În 2018, conform datelor culese de site-ul de comparație Cable, costul mediu lunar al unei conexiuni la internet cu bandă largă a fost de 29 de dolari în Italia, 31 de dolari în Franța, 32 de dolari în Coreea de Sud și 37 de dolari în Germania și Japonia. Aceeași conexiune a costat 68 dolari în Statele Unite, punând țara la egalitate cu Madagascar, Honduras și Swaziland. Gospodăriile americane cheltuiesc aproximativ 100 de dolari pe lună pentru serviciile de telefonie mobilă, arată Sondajul privind cheltuielile consumatorilor realizat de Biroul de Statistică a Muncii din SUA. Gospodăriile din Franța și Germania plătesc mai puțin de jumătate din această valoare, potrivit economiștilor Mara Faccio și Luigi Zingales.

Nimic din toate acestea nu s-a petrecut întâmplător. În 1999, Statele Unite aveau piețe libere și competitive în multe industrii care, în Europa, erau dominate de oligopoluri. Astăzi este adevărat contrariul. Gospodăriile franceze pot alege, de obicei, între cinci sau mai mulți furnizori de servicii de internet; gospodăriile americane au noroc dacă au de ales între doi, iar multe au doar o opțiune. Industria aeriană americană a devenit pe deplin oligopolistă; profiturile pe kilometri per pasager sunt acum aproximativ de două ori mai mari decât în Europa, unde companiile aeriene low-cost concurează agresiv cu operatorii care sunt în top.

Acest lucru se datorează pe de-o parte faptului că restul lumii a fost inspirat de SUA și le-a prins din urmă, și pe de altă parte pentru că SUA au devenit autosuficiente și au rămas în urmă. La sfârșitul anilor 1990, înregistrarea legală a unei afaceri în Franța necesita 15 demersuri administrative și 53 de zile; în 2016, dura doar 4 zile. În aceeași perioadă, însă, durata intrării legale pe piață în Statele Unite a crescut de la 4 la 6 zile. Cu alte cuvinte, deschiderea unei afaceri era mult mai rapidă în Statele Unite decât în Franța, dar acum este ceva mai lentă.

Ironia este că ideile de piață liberă și modelele de afaceri de care beneficiază astăzi consumatorii europeni au fost inspirate de reglementările americane din jurul anului 1990. Între timp, în industrie după industrie în Statele Unite – țara care a inventat legile antitrust – companiile existente și-au crescut puterea de pe piață, prin achiziționarea de concurenți în evoluție, făcând lobby puternic față de autoritățile de reglementare și prin cheltuieli abundente pentru campanii.

Piețele libere trebuie să pedepsească companiile private care își asumă că au clienți „de-a gata”, dar astăzi multe companii americane au devenit atât de dominante încât pot ajunge să ofere servicii proaste, să perceapă prețuri ridicate și să colecteze, să exploateze și să păstreze inadecvat datele personale ale clienților lor.

În Europa, o mai mare integrare între economiile naționale s-a dovedit a fi o forță pentru o mai mare concurență în cadrul economiilor individuale. Aceiași politicieni cărora nu le plăceau piețele libere de acasă au convenit să le promoveze la nivel european. De ce? Pentru că toată lumea a înțeles că piața unică necesită autorități de reglementare independente, precum și un angajament potrivit căruia țările nu își vor subvenționa campionii autohtoni.

După cum s-a dovedit, politicienii au fost mai îngrijorați de faptul că autoritatea de reglementare ar fi fost capturată de o altă țară decât au fost atrași de oportunitatea de “prinde” ei înșiși autoritatea de reglementare. Politicienilor francezi (sau germani) s-ar putea să nu le placă o autoritate de reglementare antitrust puternică și independentă între granițele lor, dar le place cu atât mai puțin ideea Germaniei (sau a Franței) care exercită o influență politică asupra autorității de reglementare antitrust a UE. Drept urmare, dacă vor fi de acord cu vreo instituție supranațională, aceasta va favoriza o independență mai mare.

Cazul giganților industriali Alstom și Siemens a oferit un test aproape perfect al teoriei mele, scrie Philippon. După ce Siemens din Germania și Alstom-ul Franței au decis, în 2017, să-și unească activitățile feroviare, cele două cele mai mari și cele mai influente state membre ale UE doreau să fie aprobată fuziunea. Însă puternica comisară a concurenței din UE, Margrethe Vestager, s-a ținut puternic pe poziții. Ea și echipa sa au concluzionat că fuziunea „ar fi redus în mod semnificativ concurența” în ceea ce privește echipamentele de semnalizare și trenurile de mare viteză, „lipsind clienții, inclusiv operatorii de tren și administratorii infrastructurii feroviare, de o alegere a furnizorilor și produselor.” Comisia Europeană a blocat fuziunea în februarie 2019.

Între timp, în Statele Unite, aplicarea legislației antitrust a devenit mai puțin strictă, în timp ce dezbaterea cu privire la concurența de piață a devenit extrem de ideologică și necorelată cu ceea ce arată de fapt datele.

Un argument central al „școlii antitrust” din Chicago – a cărei abordare laissez-faire a influențat convingerea autorităților de reglementare americane să adopte o atitudine mai relaxată față de fuziuni – este că puterea monopolului este tranzitorie, deoarece profiturile mari atrag noi concurenți. Dacă profiturile cresc într-o industrie și scad în alta, se așteaptă intrarea mai multor firme noi în prima categorie decât în cea din urmă. Acest lucru a fost valabil – până la sfârșitul anilor ’90.

Totuși, începând cu anul 2000, profiturile mari au persistat în loc să atragă noi concurenți pe piața americană. Acest lucru sugerează trecerea de la o economie în care intrarea pe piață a acționat ca un mecanism fundamental de reechilibrare la una în care profiturile mari reflectă în mare parte bariere mari pentru intrarea pe piață a noilor concurenți.

Școala din Chicago a considerat intrarea pe piață ca un dat și a subestimat multele modalități prin care firmele mari își pot păstra la distanță noii rivali.

Școala din Chicago a avut dreptate însă în teoria conform căreia unele dintre aceste bariere de intrare pe piață provin din reglementări excesive. În unele industrii, regulile de autorizare exclud direct concurenții noi; în alte cazuri, reglementările sunt suficient de complexe astfel încât doar cele mai mari companii își pot permite să le respecte.

În loc să dezbată teoria – mai multă reglementare față de mai puțină – așa cum tind să facă ideologii de stânga și de dreapta – americanii ar trebui să se întrebe ce reglementări protejează piețele libere și care dintre acestea ridică barierele de intrare pe piață.

Puterea ocultă a monopolului a sufocat încet, dar sigur, clasa de mijloc. Din 2000 până în 2018, câștigul săptămânal mediu al lucrătorilor cu normă întreagă a crescut de la 575 dolari la 886 dolari, cu o creștere de 54%, dar Inflația / indicele prețurilor de consum a crescut cu 46%.

Ca urmare, venitul real din muncă al lucrătorului obișnuit a crescut cu mai puțin de o treime din 1% pe an timp de aproape două decenii. Acest lucru explică parțial de ce o mare parte din clasa de mijloc nu are încredere în politicieni, consideră că sistemul economic este măsluit și chiar respinge capitalismul cu totul.

Ceea ce clasa de mijloc poate să nu înțeleagă pe deplin este însă că o mare parte din stagnarea ei este cauzată de banii pe care monopoliștii și oligopoliștii îi pot stoarce de la consumatori.

Telecomunicațiile și companiile aeriene sunt unele dintre cele mai mari „infractoare”, dar barierele de intrare cresc, de asemenea, și prețurile serviciilor juridice, financiare și profesionale. Comportamentul anticompetitiv în rândul spitalelor și companiilor farmaceutice contribuie semnificativ la costurile exorbitante ale asistenței medicale din Statele Unite.

În cercetarea mea despre monopolizarea economiei americane, estimam că coșul de bunuri și servicii consumat de o gospodărie tipică în 2018 a costat cu 5% până la 10% mai mult decât ar fi făcut-o în cazul în care concurența ar fi rămas la fel de sănătoasă ca în 2000. Prețurile competitive ar fi dus la economisirea directă a cel puțin 300 de dolari pe lună per gospodărie, ceea ce ar însemna o economie anuală la nivel național de aproximativ 600 de miliarde de dolari.

Și această cifră surprinde doar jumătate din beneficiile pe care le-ar aduce concurența sporită. Concurența crește producția, ocuparea forței de muncă și salariile.

Când firmele se confruntă cu concurența pe piață, investesc și mai mult, ceea ce crește productivitatea și crește în continuare salariile. Într-adevăr, cercetările mele indică faptul că investițiile private – definite pe scară largă pentru a include utilaje, instalații și echipamente, precum și software, cercetare și dezvoltare și proprietate intelectuală – au fost surprinzător de slabe în ultimii ani, în ciuda ratelor dobânzilor scăzute, a profiturilor record și a prețurilor acțiunilor. Profiturile monopolului nu se traduc prin investiții crescute. În schimb, la fel cum prevede teoria economică, acestea se transformă în dividende și răscumpărare de acțiuni.

Ținând cont de aceste efecte indirecte, estimez că produsul intern brut (PIB) al SUA ar crește cu aproape 1 trilion de dolari și venitul din forță de muncă cu aproximativ 1,25 trilioane de dolari, dacă am putea reveni la nivelurile de concurență care predominau în jurul anilor 2000.

Profiturile, pe de altă parte parte, ar scădea cu aproximativ 250 de miliarde de dolari. În mod crucial, aceste cifre combină câștiguri mari de eficiență împărtășite de toți cetățenii cu o redistribuire semnificativă către salariați. Gospodăria medie ar câștiga mult mai mult în ceea ce privește veniturile din muncă și puțin mai puțin din dividende.

Dacă America dorește să conducă încă o dată pe acest tărâm, trebuie să-și amintească propria istorie și să reînvețe lecțiile pe care le-a predat cu succes în restul lumii. Deși experții din domeniul juridic și oficialii aleși au arătat mai mult interes pentru legislația antitrust în Statele Unite în ultima vreme, o mare parte din acea atenție a fost concentrată exclusiv pe marile platforme de internet. Pentru a promova o mai mare prosperitate economică, o reapariție a curentului antitrust ar trebui să abordeze atât monopolurile noi, cât și pe cele vechi – companiile de tip Google și Facebook, precum și companiile farmaceutice și de telecomunicații deopotrivă.

Indiferent de aceste provocări previzibile, reînnoirea angajamentului tradițional al Americii pentru piețele libere este un efort demn. Piețele cu adevărat libere și competitive țin profitul sub control și motivează firmele să investească și să inoveze.

Campania prezidențială a Partidului Democrat din SUA din 2020 a generat deja câteva propuneri de politici interesante, dar niciuna, cum ar fi restabilirea piețelor libere, nu ar crește veniturile forței de muncă cu mai mult de 1 trilion de dolari.

Impozitele nu pot rezolva toate problemele din America. Impozitele pot fi redistribuite. Concurența poate ajuta la redistribuire, dar poate crește și dimensiunea plăcintei, conchide Philippon.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.