EDITORIALE, COMENTARII, ANALIZE, Politica cu impact economic, Legislatie & Mediu de Afaceri, Politica Fiscala - Taxe & Impozite

Un stimul risipit: reducerea CAS

DanSuciu1Autor: Dan Suciu

La anul, în situația în care pariul cu CAS va fi pierdut, premierul Ponta va spune cu celebra sa inocență că toate partidele au votat pentru ea în parlament, deci nu guvernul său poate fi acuzat de ignoranță. Dar ignoranța este ultimul reproș ce i se poate aduce. Sunt mult mai în față pe listă oportunismul, manipularea și proasta administrare.

Anunțata reducere a CAS aduce prea multe întrebări și prea puține răspunsuri. Ceea ce se dorește – un stimul pentru economie, prin creșterea numărului de angajați, sau măcar a salariilor celor prezenți și, pe această cale, a consumului – riscă să devină o măsură con­fuză, care sperie și nu con­vinge, inhibă și nu stimulează, încurcă și nu descurcă. Într-o țară cu fiscalizarea muncii de peste 44% din costul total, o asemenea măsură nu poate să nu fie bună. Bună, în prin­cipiu, nu înseamnă că este scu­tită de (d)efecte.

Prima întrebare este de ce măsura nu a con­vins FMI. Cine își imaginează că Fondul este o instituție obtuză sau care ne vrea răul și sub­ordonarea în fața nu știu cui fie e naiv, fie prea îndoctrinat. FMI nu se opune scăderilor de taxe, știe ce înseamnă o impozitare ex­ce­sivă pe muncă și nu ar refuza din principiu un stimul fiscal. FMI are încredere în eco­no­mie, dar nu are încredere în politicieni. Are în­credere în economie, pentru că avem, in­dis­cu­tabil, cei mai stabili parametri macroecono­mici din ultimii 25 de ani. Rolul fundamental al FMI este să ajute la consolidarea acestora și la ieșirea pe piețele financiare inter­na­țio­nale, acolo unde România a atras ușor anul trecut peste 3 miliarde de eu­ro și unde poate împrumuta la dobânzi istoric de mici. Faptul că acest lucru se da­torează și unui context inter­național favorabil nu schimbă lucrurile: misiunea fun­da­mentală a FMI s-a îm­pli­n­it. Im­plicarea masivă în po­litica economică ro­mâ­neas­că este doar expresia ne­în­cre­derii în politicieni și în ca­pa­citatea lor de a trece po­li­ticile dincolo de ciclul electoral. Tocmai de aceea, FMI nu vrea să-și asume măsura. Ar în­semna să avizeze o decizie cu prea multe implicații electorale evidente.

Este sau nu măsura sustenabilă? Aceasta este întrebarea fundamentală. Pentru anul în curs, cei 850 de milioane de lei care se pierd în ul­timul trimestru pot fi suportați fără prea mari eforturi fie din rezervele de cheltuieli făcute în această primă jumătate de an (conform acor­dului cu Fondul), fie printr-un împrumut ex­traordinar de 200 de milioane de euro, fezabil în contextul echilibrelor macro existente și al cererii de piață favorabilă României. De fapt, tocmai acest context de piață împiedică Fon­dul să reacționeze negativ. Când iei premiul de cel mai bun emitent al anului (cum s-a în­tâmplat recent) pentru ieșirea la prețuri is­to­ric de mici pe piețele internaționale, nu se mai poate invoca pericolul lipsei de bonitate. Problema este ce se va întâmpla anul viitor și peste doi ani cu o gaură bugetară de peste 800 de milioane de euro, în contextul în care:

1) nu există nicio garanție că piețele vor con­tinua să fie atât de prietenoase pe durată me­die de timp. Fereastra de oportunitate pentru împrumuturile românești are cauze externe, iar macrostabilizarea internă este doar con­di­ția necesară, nu și suficientă pentru îm­pru­muturi. Până și Grecia poate vinde titluri de stat la dobânzi rezonabile în actualul context!

2) nu există nicio garanție că politicienii ro­mâni vor fi suficient de responsabili cu po­li­ticile proprii pentru a nu afecta echilibrele așa de greu obținute în lipsa acordului cu FMI, ca­re expiră în vara viitoare. Experiența aproape fatală a anului electoral 2008, pe timpul Gu­vernului Tăriceanu, e relevantă. Fără acord cu FMI, primele nesăbuințe bugetare au pornit în 2007, iar anul următor, e drept, într-un con­text internațional extrem de dificil, tot bu­ge­tul a fost dat peste cap, fiind nevoie să treacă 4 ani (și o celebră tăiere de cheltuieli) pentru ree­chilibrare.

3) studiile de impact ale Finanțelor prin care, la un punct de CAS redus, se obțin prin lăr­gi­rea bazei 1,2 puncte de venit suplimentar sunt valabile în cazul în care ANAF chiar are de gând să colecteze venituri – ceea ce nu prea es­te cazul, performanța este sub așteptări, iar scu­za reformei instituționale nu mai ține – și con­formarea voluntară la plată va crește. Nu știu câți angajatori vor considera că me­ri­tă să și crească numărul de angajați atunci când mo­tivația electorală a deciziei este atât de stră­ve­zie, iar convingerea cu care guvernul o sus­ține e atât de puțin temeinică, încât este greu de crezut în efectul de piață pe care măsura îl va genera, cel puțin în primele două tri­mes­tre, așa încât sustenabilitatea pentru 2015 să fie asigurată.

O a patra întrebare ține de modalitatea de im­pu­nere a măsurii: printr-o lege în parlament, și nu prin ordonanță de urgență, ca toate ce­le­lalte măsuri fiscale, asumând-o simplu de la bun început. Trimisă în parlament, gu­ver­nul pare că nu prea crede în ea și vrea să se acopere cu votul tuturor partidelor. Pentru că opo­ziția, care a cerut-o de mult, este pusă în­tr-o situație dificilă în cazul în care va vota îm­potrivă. Iar la anul, în situația în care pariul cu CAS va fi pierdut, premierul Ponta va spu­ne cu celebra sa inocență că toate partidele au votat pentru ea în parlament, deci nu gu­ver­nul său poate fi acuzat de ignoranță. Dar ig­noranța este ultimul reproș ce i se poate adu­ce. Sunt mult mai în față pe listă opor­tu­nis­mul, manipularea și proasta administrare.

 

Acest articol a aparut si pe Contributors.ro

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.