EDITORIALE, COMENTARII, ANALIZE

Fantoma Zilei (VI) – Mario Draghi, Arthur Laffer si variantele de impozitare care erau vehiculate la inceputul lui noiembrie

AlexandruBodislavO noua selectie a noastra din seria de comentarii propusa de Alexandru Bodislav in saptamanile recente. Intre „Fantomele” identificate se numara: Mario Draghi – presedintele Bancii Central Europene, apoi sunt luati in vizor „avizatii” care se grabesc sa se auda vorbind, pentru ca apoi sa spuna ca au fost primii care au vorbit pe subiect. „Fantoma” lui Arthur Laffer si-a facut loc in peisaj, atunci cand apareau primele input-uri despre cum ar putea arata fiscalitatea si bugetul in 2015, iar proiectul de impozitare care a circulat pe agentiile de stiri la inceputul lunii noiembrie (neconfirmat ulterior) incheie lista selectata.

 

Puteti vizualiza aici articolele anterioare „Fantoma Zilei”

 

  • Sambata 8 noiembrie 2014

„Fantoma Zilei” este Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene și un arid urmăritor al unor politici de hiper-lichidizare a piețelor financiare

După ce QE-ul european este activat, se așteaptă că frământările pieței să fie liniștite, astfel momentul de creștere economică să fie targetat, rămânând doar o chestiune de timp atingerea unor rate de creștere mulțumitoare; acum după ce Schumpeter a realizat că o economie poate „merge” cu 2% creștere economică an la an fără să ai vreo intervenție capitală în economie, iar dacă ai perioade prelungite (peste 15 ani) de creștere accelerată de peste 3,5% este posibil să creezi disparități sociale, să supra turezi economia și să te trezești în mijlocul unei zone de conflict (aici cazul Chinei se exclude deoarece deși aceștia pot trece la un an slab anul 2014 tot au creștere de 7,4% an la an care pare ruptă de realitate și este, pentru că L. v. Mises spunea acum ceva vreme că „în socialism calculul economic nu există”, darămite în comunism).

Acum Draghi se vede a fi un iluminat al finanțelor și ascultă ad literam mesajul președintei FED, Janet Yellen, de a urmări cu orice preț obținerea creșterii economice, dar cu menținerea în țintă a ratei inflației, apoi dacă Super Mario se crede SUA și că poate exporta inflația se cam amăgește pentru că moneda euro este mai rigidă ca dolarul la schimbul superfluu extern și nu are elemente de transfer global pe care le putem aduce în discuție, respectiv Europa nu produce soluții tehnologice care să permită achiziționarea acestora de către asiatici, africani sau americani, cum ar fi produsele Apple sau soluțiile IT oferite de giganții monopoliști nedeclarați, precum Microsoft. La materii prime, tot americanii controlează fluxul, iar la combustibili, deși sunt alte națiuni care controlează fluxul, tarifarea globală se face în dolari, iar moneda euro nu poate beneficia de un clasic „free rider” în toată splendoarea.

Overall, economia financiară cu stimulus creată în imprimerie nu reprezintă soluția lui Super Mario pe termen mediu sau lung pentru că ar opri la început deflația care se instalează ușor-ușor, dar ar porni o spirală inflaționistă care ar da în cap tocmai creșterii economice pe care ar dori să o creeze.

Păstrarea ratelor de dobândă de către BCE la o valoare redusă permite FED-ului să atragă capital european și astfel să își echilibreze QE3-ul prelungit și să își permită mecanisme noi de stimulare financiară a economiei cam în 2 ani (2016), când lucrurile vor lâncezi sau se vor degrada din nou, vezi sectorul tehnologie și sectorul bunuri de folosință îndelungată.

Ca să nu o mai lungim în jocul de a politică macroeconomică la nivel global, secțiunea finanțe: FED – BCE: 1 – 0 (autogol Super Mario Draghi), iar BoJ cred că cedează meciul înainte să înceapă.

„Este mai profitabil să mergem toți pe calea greșită decât să mergi singur pe calea cea bună.” (citat aproximativ din „Lebăda neagră – impactul puțin probabilului” și probabil un preambul al viitorului mai mult probabil decât improbabil).

 

  • Marti 11 noiembrie 2014

 “Fantoma Zilei” sunt „avizații” care se grăbesc să se audă vorbind, ca la scurt timp să zică că ei au vorbit primii despre subiect

De ce? Pentru că aceștia s-au apucat să laude datele pe care INS le furnizează vineri în legătura cu economia României, respectiv faptul că EUROSTAT ne vede în trimestrul al 3-lea din anul 2014 cu o creștere de peste 1% trimestru la trimestru și ar însemna că ieșim din recesiunea tehnică în care abia intrasem.

Ei bine, dragilor, ar trebui să știți că trebuie se vedeți pădurea de dincolo de copaci, respectiv priviți trendul instalat începând cu anul 2008, respectiv atunci când „visul american” importat s-a efemerizat, iar realitatea cruntă a unei economii de consum inadaptate s-a instalat.

Prima lămurire: prin anii ’50, Joseph Schumpeter a efectuat o cercetare din care reiese că orice creștere economică sub 2% an la an înseamnă că politicile macroeconomice au fost anevoioase și puțin benefice din punct de vedere economic pentru că 2% este ritmul de creștere „pe liber” al unei economii, adevărat și reversul, adică dacă economia (se referă la cele dezvoltate) turează motorul macroeconomic la peste 4% pentru perioade lungi de timp atunci disparitățile sociale se fac simțite (cazul Chinei intră sub incidența lui L. v. Mises: „în socialism calculul economic nu există”, aș adăuga eu: darămite în comunism).

A doua lămurire: dinții de fierestrău pe care îi simulează de la trimestru la trimestru economia României arată că noi nu am ieșit niciodată din criză, faptic, nu teoretic (teoretic am ieșit deja de câteva ori), ci ne aflăm într-o evoluție tip W dusă la nesfârșit și abia atunci când economia globală se stabilizează, atunci și economia României de voie, de nevoie, va evolua în aceeași tendință (noi am intrat cu un delay de 8-9 luni în criză, cam cu cel puțin cu 14 luni mai târziu ieșim din criză, contagiunea de criză încă nu s-a terminat în rândul țărilor dezvoltate).

A treia lămurire: este o continuare a punctului 1, respectiv dacă am trasa o linie deasupra nivelului de creștere „la relanti” a economiei lui Schumpeter (cu tot cu distrugerea lui creatoare) am realiza că, pe frecvența trimestrială, economia României nu a performat ca o guvernanță premiantă în nicio ipostază după anul 2008. Suntem în criză sistemic-evoluționistă, iar din păcate acesta este noul normal cu care ne bucurăm în momentul în care „dracul” nu este așa de negru.

Acum că a fost o criză subprime, continuată în cea a deficitelor, corelată cu o criză de idei și de sfârșit al primei modernități (transferul de la Economia Industrială la Economia Informației) și se asezonează în 2-3 ani într-o criză a energiei alternative/verde (aceste soluții nu prind moment, deci rămân pur soluții finanțate și cu randamente sustenabile pur teoretice), continuată cu o bulă a tehnologiei (da, încă un croșeu venit dinspre și înspre Silicon Valley, dar după anul 2017), continuată cu un element pentru perioada 2019 – 2021 de criză financiară pe fundament tehnologic (vezi Quantum trading și viitorul hiper-derivatelor financiare inteligente) și finalizând cu o criză alimentară începând anul 2020/2022.

 

 

  • Joi 13 noiembrie 2014

„Fantoma Zilei” e Arthur Laffer și implicațiile curbei create de acesta la nivel teoretic

Pentru necunoscătorii economiei, Arthur Laffer a creat o curbă care exprimă înclinația economică spre a plăti taxele la un anumit nivel de taxare, un fel de clopot al lui Gauss la 90 de grade. De ceva ani m-am ghidat deseori după acest model în a justifica anumite opinii, dar nu am mers pe „firul epic” ca să observ întâlnirea cu realitatea pentru că suna prea de bun simț ca să fie eronat.

Ei bine, asta a crezut și Sam Brownback care din poziția de guvernator al statului Kansas (republican, reales la limită acum câteva zile, deși în celelalte două candidaturi acesta a câștigat cu diferențe de peste 30%) a creat „experimentul Kansas”, respectiv acesta, împreună cu Laffer, a aplicat pe întreg statul Kansas o relaxare fiscală „definitivă”, ducând impozitul pe profit la 0%.

Teoria susține că îți vei recupera sumele pierdute din neîncasarea impozitelor prin creșterea ratei de angajare și a consumului, iar pe termen mediu și lung statul respectiv atrage noi investitori (un avantaj comparativ fiscal fiind creat), dar surpriza a survenit în momentul în care conform teoriei a dat pe lângă, respectiv shaormeriile din stat nu au adus noi angajați pentru a face față cererii crescute și s-au diversificat, proprietarii acestora deschizându-și magazine IT online unde surplusul de profit avut l-au investit în achiziția de iPaduri pentru reselling.

Ce guvernatorul de Kansas nu a știut și ce Laffer nu a calculat a fost în cât timp se simte „schimbarea”?  Ei bine, astăzi, după un an de la începerea experimentului, diversificarea portofoliului de către cei care s-au trezit cu un excedent de profit a dus la frânarea încasărilor bugetare și la nerecuperarea pierderilor prin creșterea consumului. În SUA fiecare 100 USD cheltuit aduce 6,25 USD la bugetul de stat în taxe directe încasate.

Costul „cascadoriei economice”? Inițial se prognozase un cost de 300 milioane USD, dar datorită comportamentului diferit la taxare scăzută, costul final per an a fost de 600 milioane USD.

Laffer a intervenit cu un calcul ad-hoc, pe genunchi în care susține că acest cost este recuperat prin creștere economică în perioade de minim 10 ani, acum ciclul politic de 4 ani reprezintă o problemă când vrei să fii reales. Și partea de creștere economică deoarece după implementarea „experimentului” s-a ajuns la situația în care creșterea economică rezultată în Kansas este sub nivelul regiunii și sub trendul avut în anii anteriorii schimbării. Pierderea de venit la bugetul de stat a dus la închiderea unor școli care au avut ca efect de runda a 2-a reducerea consumului în orașele în care studenții au fost transferați, iar profesorii eliberați din funcție.

Morala este că politicul, cu economicul și cu socialul nu se împacă foarte bine în momentul în care soluțiile par prea bune ca să fie adevărate, pentru că acestea chiar sunt prea bune ca să fie adevărate… sau mai degrabă această „fantomă” poate fi văzută ca un avertisment pentru „degrătorii de taxe” români în urmărirea Graalului fiscal, pentru că pot ajunge într-o spirală a ineficienței care poate bloca economia prin incapacitate de plată.

„Taxele sunt doar un mod sofisticat de a cere bani fără a oferi ceva real la schimb.”

 

  • Vineri 14 noiembrie 2014

„Fantoma Zilei” este proiectul de impozitare pregătit pentru viitorul guvern

Ieri speculam în această rubrică ideea că aplicarea sistemelor de taxare prin evaluarea rezultatelor oferite de către Arthur Laffer în cercetările acestuia sunt relative și pur orientative, oferind „experimentul Kansas” ca soluție de hiper-relaxare cu efecte negative pe termen scurt și mediu.

Astăzi, agențiile de presă promovează un proiect de taxare utilizat de viitorul guvern social care subliniază ideea de rate progresive de impozitare, ajungând la un salariu de peste 3.000 de lei pe lună (neconfirmat) să plătești 35% impozit. Acum dacă pe Laffer l-am dat ca exemplu negativ în cadrul Experimentului Kansas, cred că dacă proiectul este pus în practică o să vedem și „Experimentul România” prin care se evidențiază celalată parte a curcubeului lui Dorothy (pentru necunoscători: analogie la Vrăjitorul din Oz, Dorothy fiind ceea care încearcă să vadă ce este de celalată parte a curcubelui din Kansas-ului ei natal – Tărâmul lui Oz).

Ei bine, la capătul curcubeului se află România care cred că se va trezi cu o stagnare a încasărilor bugetare, poate chiar scădere, dacă ANAF-ul nu se reinventează (pe bune, de data aceasta, nu doar la nivel de logo de 1 milion de euro) și nivelul de evaziune, calculat acum între 15% și 35%, va exploda spre 35-40%.

Partea bună a situației este că Arthur Laffer mai poate da un exemplu, dacă cel în care reduce taxarea și nu se obține creșterea de încasări propusă, din contră economia frânează bursc – experimentul Kansas; aici se poate obține prin creșterea taxelor și impozitelor exact ce spune Laffer în teorie, respectiv: neîncasarea reală a veniturilor la bugetul de stat și creștere economică redusă pe termen mediu – experimentul România.

Astfel Arthur o să știe sigur în acel moment: fie teoria lui este validată întru totul și acesta mai merită o șansă să rămână în lumea bună a economiștilor, fie orientarea socială a guvernului român (ca să nu zic că cineva trebuie să plătească factura cu asistații sociali hiperbolizați și gratuitățile electorale) duce la creștere economică și atunci Arthur trebuie să se pensioneze definitiv…

Pariul meu înclină înspre validarea teoriei lui Laffer pentru că „Nu mai suntem în Kansas” și pentru că „Multă lume fără creier, vorbește al naibii de mult, nu crezi?” („Vrăjitoul din Oz – Frank Baum).

 

––––––––––––-

Alexandru Bodislav este profesor la ASE Bucuresti – pasionat de business, societate, tehnologie și inovatie, specialist in guvernanta corporativa si statala.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.