EDITORIALE, COMENTARII, ANALIZE, Privatizare & Retrocedare

Dinu Patriciu – exponentul atipic al primei generatii de capitalisti post-decembristi

SemnaturaDPatriciuAutor: Cristian Tudorescu

 

In ziua anuntarii decesului lui Dinu Patriciu, poate nu este momentul unor verdicte in alb si negru in ceea ce priveste profilul sau in mediul public si de afaceri, insa merita reamintite cateva date importante. O singura data am participat la o intalnire cu Dinu Patriciu intr-un cadru mai larg, cu ocazia publicarii unor rezultate financiare ale grupului Rompetrol, asadar nu am pretentia cunoasterii unor detalii personale despre domnia sa. (sursa foto: fundatiadinupatriciu.ro)

 

A fost exponentul unei generatii de oameni de afaceri

Dupa 1989, trebuia sa existe cineva care sa infiinteze prima firma privata din Romania. Acesta a fost Dinu Patriciu, care a infiintat societatea sa de proiectare in arhitectura, in ianuarie 1990. Exista tentatia de a ii judeca pe cei care „au fost primii” in 1990, dar putem privi si latura de viziune a lui Dinu Patriciu. Si-a dorit mult, si-a dorit multe, poate chiar mai multe decat a putut gestiona.

Daca m-as limita la afacerile lui de anvergura, care au pus in miscare companii, procese, oameni, afaceri prin care a cautat sa-si puna in practica viziunea de a juca la nivel inalt, as spune ca Dinu Patriciu a dorit sa fie un om de afaceri in sensul de baza al expresiei – un om care sa deruleze, sa dezvolte afaceri, fiind unul dintre primii care a extins un business romanesc la nivel international – grupul Rompetrol.

Daca m-as referi la activitatile din ultima parte a vietii, cu greu ar putea fi numite „afaceri” – cea din presa, pierzatoare per ansamblu, si cea din retail – Mic.ro & Mac.ro – ajunsa in faliment.

 

Grupul Rompetrol – cand judecam acest business ar trebui sa avem in minte si scenariul de tip „Arpechim” sau „Oltchim” al zilelor noastre

Este atat de comod in Romania sa ne referim la privatizari in general utilizand sablonul „cineva bine conectat a cumparat ieftin si a facut bani pe spinarea celorlalti”. Unii fac o obsesie, chiar in anul 2014, din faptul ca statul roman si-a recuperat doar partial datoriile – facute tot de stat – de la Petromidia. Dar, sa ne punem pentru o clipa in postura investitorului la Petromidia din anii 2000-2001:

– investitorul avea de negociat cumpararea unei rafinarii neretehnologizate, cu datorii catre bugetele de stat de cateva sute de milioane de dolari, datorii care nu sunt imputabile asadar investitorului care negociaza; una din creantele importante ale Petromidia la acel moment era a statului roman catre Libia, creanta care s-a dovedit a fi nevalorificabila ulterior; investorul afirma chiar ca nu stia de aceasta creanta a statului roman prin compania preluata, la momentul semnarii contractului de privatizare.

In aceste conditii, investitorul a fost dispus in 2001 sa plateasca un pret de 50 milioane de dolari pentru actiuni si a solicitat esalonarea datoriilor pe urmatorii 5 ani. Statul roman ar fi putut sa nu accepte, am fi putut avea o privatizare ratata si eventual un cvasi-faliment (vezi RAFO din acele vremuri). In anul 2003, datoriile au fost reesalonate pe 7 ani, pe vremea Guvernului Nastase – din nou, un moment in care statul, pe care l-am fi vrut puternic – ar fi putut sa nu accepte si sa indrepte compania spre insolventa / faliment.

Oare ar fi fost mai bine asa? Nu stiu. Ar putea sa raspunda cei care striga dezindustrializarea si lipsa jucatorilor mari, relevanti in economia noastra. Puteam sa nu avem Rompetrol acum, eram mai linistiti probabil.

Datorita pozitiei de negociere mai puternice a companiei si a actionarilor (Dinu Patriciu si ceilalti parteneri americani), Rompetrol a mai pus o conditie suplimentara: daca nu va putea rambursa in totalitate suma de 600 milioane de euro in 2010, statul roman sa redobandeasca actiuni pentru partea neplatita. De regula, conditia o pune cel care reimprumuta, in cazul de fata statul roman, insa dat fiind dezechilibrul, conditia a fost pusa de debitor (optiune de tip „Put” pe obligatiunile convertibile). In 2010, cazul s-a inchis, in urma platii partiale a datoriilor, astfel incat statul prin conversie sa nu redevina majoritar.

Niciun Guvern in ultimii ani nu a putut sa schimbe aceasta soarta legala stabilita din 2003, cu toata lamentarea publica. Daca cumva s-a negociat prost, s-a negociat in 2003, nu in 2010 sau 2014 – deci nu Boc, sau Ungureanu, sau Ponta sunt de vina ca statul roman a incasat numai vreo 300 milioane de euro – circa 100 mil euro principal si circa 200 milioane dobanzi – din cei 600 milioane. Acum suntem intr-o situatie post-tranzactie, vorbim despre altceva cand ne referim la vanzarea actiunilor statului sau alte proiecte derivate.

Cert este ca, la 11 ani distanta, avem un jucator functional pe piata – care impreuna cu operatiunile din Franta si Spania ajunge la o cifra de afaceri anuala de > 9 miliarde de dolari, peste OMV Petrom. Faptul ca are acum pierderi, este mai mult treaba actionarului privat – acum KazMunay Gas. Se poate dezbate la nesfarsit despre cat ne-am fi dorit noi – ca romani, ca popor, pentru bugetul nostru al tuturor – sa fi recuperat cele 600 milioane de euro. In urma acestor tranzactii raman cuvinte precum „caracatita”, „servicii secrete”, „coruptie”. Dar puteam sa nu avem nici recuperarea partiala, si spun asta nu pentru a gasi circumstante atentuante investitorului, ci pentru a privi sec si obiectiv scenariile de evolutie sau involutie ale Petromidia. Puteam sa ne uitam la rafinarie precum ne uitam acum la Arpechim, sau la combinatul chimic Oltchim.

 

Extinderea in Franta. Vanzarea catre KazMunay Gas si iluzia ca Patriciu ar fi avut o avere de peste 3 miliarde de euro

Rompetrol Group s-a extins atat regional – Bulgaria, Serbia, Republica Moldova – cat si la nivel european, cumparand grupul francez Dyneff (rafinare si distributie) in 2006. Era un semnal al curajului lui Dinu Patriciu de a intra pe terenul marilor jucatori europeni. Desi contestat in multe privinte, Dinu Patriciu a fost si deschizator de drumuri – pe unele cai a esuat, iar altii dupa el au performat mai bine.

In 2007, Dinu Patriciu vindea 75% din The Rompetrol Group. Evaluarea care a circulat ca informatie publica la acel moment, arata un nivel de peste 3 miliarde de euro. S-a intiparit in constiinta publica, iluzia ca Patriciu a avut in 2007 o avere de 3 miliarde de euro – nimic mai fals !

O evaluare orientativa a „Equity”, sau a activului net care revine actionarilor grupului, ar arata ca Dinu Patriciu nu a avut vreodata o avere mai mare de… hai sa spunem 500 de milioane de euro, adaugand aici si detinerile in alte domenii – imobiliar, banci si altele . Restul erau datorii ale companiilor; cifra de 3 miliarde de euro pentru The Rompetrol Group era „valoarea intreprinderii” („Enterprise Value”) si nu doar valoarea detinuta de actionarii grupului.

 

Decaderea in afaceri

Patriciu a crezut in „terapia de soc” la inceputul anilor ’90, a fost la Otopeni in 1994 atunci cand Regele Mihai nu a fost primit in tara de Ion Iliescu, a dorit ca lucrurile sa se intample in Romania mai rapid decat era tara pregatita. Intre timp, a uns bugetele partidelor din tot spectrul politic, cautand sa-si pastreze influenta.

La un moment dat, a inceput sa dea rateuri, probabil a exagerat in abordarea sa liberala – pentru care nu doar Romania nu a fost pregatita, dar nici Europa nu a fost.

Cateva din declaratiile sale publice:

– statul sa devina din ce in ce mai restrans ca atributii, in timp ce corporatiile sa devina din ce in ce mai puternice;

– moneda euro nu va rezista;

– „Romania ar trebui sa anunte FMI ca nu poate rambursa imprumutul de 20 de miliarde” (citat aproximativ dintr-o emisiune TV). Aici poate fi suspectat Dinu Patriciu de inclinatia pentru a renegocia din principiu datoriile, iar de aici pana la a nu le plati deloc, a fost doar un pas.

Aveam senzatia dupa anii 2007-2008, ca ceva in ce spunea Patriciu nu se potrivea, ca ceva nu mai functiona precum inainte. A incercat alte doua proiecte pe care le-a dorit de anvergura, dar care au constituit esecuri.

 

 

Adevarul Holding si Mic.Ro

 

A finantat Adevarul Holding, din dorinta de a realiza cel mai mare grup de presa, atacand mai multe segmente. Pornind de la un brand cunoscut in mintea cititorului de ziar, Adevarul, a adaugat suplimente, a oferit carti – un alt model preluat ulterior si de alte grupuri de presa. A cumparat si publicatia Click.ro, care sa se bata cu Libertatea sau alte tabloide ale anilor recenti. Financiar, a iesit in pierdere – si chiar a fost acuzat de lipsa de onestitate in afaceri de fosta conducere a Adevarul.

Mic.Ro a aparut pentru a contracara marile retele de Hypermarket-uri, ulterior dezvoltand si Mac.ro. A intuit foarte bine nevoia cumparatorului de a avea magazinul de proximitate. Din exterior, pare ca a vrut din nou sa joace mare, fara pasi intermediari, insa de aceasta data extinderea a fost prea rapida, aducand aminte de anii pre-criza. Proiectul nu a fost gestionat corespunzator, lasand in urma antreprenori si francizori cu bani neincasati. Nevoia magazinului de proximitate a fost ulterior servita de Mega Image si „La Doi Pasi”.

E pacat ca Patriciu – cu atatea preocupari si interpelari publice despre mersul societatii romanesti si europene – nu a acoperit gaura de circa 50 milioane dolari lasata legal pe SRL-urile Mic.ro si Mac.ro furnizorilor acestora, pierdere ce trebuia asumata si pe care o putea lesne acoperi din conturile sale din Elvetia. E pacat, asadar, ca nu si-a pastrat numele demn inaintea decesului si a ramas in constiinta publica si cu aceasta fateta.

 

De ce exponent atipic? … pentru ca multi au profitat de privatizari si nu au adaugat valoare si viziune. Patriciu a si profitat de privatizari, dar a si adaugat valoare.

Dinu Patriciu nu poate fi definit doar printr-o sintagma. A avut gandire strategica, si-a apropiat si oamenii politici-cheie, si-a negociat in forta atuurile si intrarile in diferitele business-uri, a incercat si construirea unui imperiu media. A lasat in urma unele afaceri, in altele a esuat complet. Desi, in noul ciclu economic, afacerile nu se vor mai face asa cum le-a facut el, cred ca am gresi daca aruncam la cos cu totul abordarea lui Patriciu.

Se pot retine viziunea, curajul si lipsa acelui complex de inferioritate pe care capitalul romanesc inca il are.

 

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.