România și Româniile lui Dragnea și Chirica: Jurnal (subversiv) de minivacanță într-o țară care nu reușește să muncească (Cristian Grosu)

14 septembrie 2017 09:07

Autor: Cristian Grosu – Cursdeguvernare.ro

Recunosc, cu tristețe, că maniera în care voi pune problema în rândurile care urmează s-ar putea să fie foarte desuetă:
e mai degrabă pentru poeții democrației, pentru romanticii economiei de piață și pentru filosofii societăților de model latino-american, acolo unde traficantul și hoțul fac politică la nivel înalt sufocând cu grija lor relațiile feudale care învârt micul lor univers.

Două precizări înainte de-a aborda un exemplu relevant:

Prima: e o probabilitate mare ca majoritatea cititorilor cursdeguvernare.ro să NU aibă sentimentul contactului direct cu România de dincolo de Chitila, de Mănăștur, de Dacia sau de Tătărași: adică priza la România care le decide viața.

A doua: mi-am făcut vacanța anul acesta în 2 ture, cu un total de 3 zile lucrătoare (luate în 2 ture) și 2 weekenduri întregi: e chiar greu să simți cum harta României se grăbește să-ți confirme cifrele pe care le porți mereu în cap și, mai ales, să conștientizezi că cititorul cursdeguvernare.ro are un optimism bazat tocmai pe fractura dintre cifrele astea și România profundă. România sovietică, adică.

Astea fiind zise, să purcedem la exemple.

***

  • Poeții democrației zilnice

Am o mică teamă: aceea că iubesc Brăila – deși nu am pe nimeni acolo, rude, prieteni, interese etc – mai mult decât o iubește premierul Mihai Tudose, născut, crescut, ajutat și aterizat la București de la Brăila.

Multe din drumurile obositoare ale copilăriei mele se opreau, odată cu camionul tatălui meu, șofer la fabrica de avioane din Bacău – în Piața Traian a Brăilei. Astfel că, an de an, fac tot posibilul să trec prin centrul bătrânului și legendarului port – care în mintea mea (și în mintea unui alt cititor – e vorba de însuși premierul Tudose, din câte am înțeles dintr-un interviu de PR) era celălalt capăt al unei lumi care începea la Sulina și pe care Jean Bart o numea Europolis (ce nume mișto de proiect european pentru salvarea orașului propriu, dle. prim-ministru!).

Acum 5-6 ani (abia intrasem în Europa) beam bragă în toate cele 7-8 terase de pe una din cele mai cosmopolite pietonale (din România !) – strada Mihai Eminescu care începe la Teatrul Maria Filoti și se temină la Mall.

300-400 de metri de spectacol arhitectonic, în care niciuna dintre clădiri nu seamănă cu cea alăturată – turcești, grecești, italienești, românești, armenești – tot ceea ce combinația de cretivitate, hărnicie, succes și slăbiciune omenească putuseră să construiască potrivit unui cult al valorilor și orgoliului personal.

Pe toate aceste nestemate bijuterii arhitectonice stă scris să treci pe partea cealaltă a străzii. Cad cărămizi, tencuială, se prăbușește clădirea pe care niște turci vorbind franțuzește și niște greci care învățau limba oricărei gazde – și ce bine descria atmosfera asta prietenul nostru (ar fi de dorit) comun Jean Bart (dle. prim-ministru!) – o ridicaseră din orgoliu și respect al lucrului frumos și așezat (că banii veneau mai apoi, ca un mic amănunt) cu speranța că niște politruci populiști vor reuși măcar să le văruiască, peste pulberea veacurilor.

Acum 3-4 ani terasele se înjumătățiseră; nu se mai vindea bragă; pe tot mai multe din clădirile monument scria ”treceți pe partea cealaltă” (fără folos, că și acolo era la fel). Dar:

anul ăsta, în 2017, după 10 ani de la intrarea în Europa, Europolisul premierului de azi arată mult mai prost decât în 2007.

Oare ar putea premierul actual al României să spună de ce? Nu nouă (că noi știm de ce): dar să-și spună lui însuși, de ce Brăila – în care e la putere de 22 de ani, arată an de an mai prost, în timp ce lumea și banii și dezvoltarea și vecinii și prietenii și dușmanii noștri urcă?

La celălalt capăt: supriză mare (chiar mare!) să revăd în fugă Cetatea Alba Iulia (chiar alaltăieri): avea ceva din atmosfera ansamblului de la Postdam, din toate punctele de vedere – până și vizitatorii păreau nemți selectați din cei cu iubire de frumos și normal. Nu-mi venea să cred. De la catedrala ortodoxă la cea catolică, de la zidurile refăcute, la poduri și statui din bronz, de la curățenie până la gestiunea profesionistă și expertă a ansamblului. Un lucru oarecum deranjant – dar de fapt nu chiar așa de deranjant: în toate colțurile scria că totul fusese făcut cu fonduri europene nerambursabile.

Așa că dl. premier Tudose – care-și iubește Brăila lui mult mai puțin decât i-o iubesc eu, care nu am nimic cu ea – să-și ia colaboratorii din Brăila, care l-au făcut parlamentar, doctorand, doctor și iarăși la loc doctorand – și să-i ducă, pe fiecare de câte un perciune, la Alba Iulia: să vadă ce se poate face cu bani europeni, astfel încât să nu se dărâme pe tine ceea ce au făcut niște înaintași – senzaționalul pietonal în ruină din Brăila, punctul de pornire sau capătul Europolis (ce nume mișto de proiect european!) – tărâmul pe care Jean Bart îl așeza între Comisia Europeană a Dunării (da, buricul comerțului fluvial al Europei) și uscat, adică țara puțind a urina de pe pietonalul din Brăila din care dl. Mihai Tudose și-a construit cariera și ce-a mai agonisit el de pe urma acestei mănoase sărăcii.

Încă un lucru, cu care lansăm o altă problemă: din copilăria mea, n-am mai mâncat un pește la Brăila. Păi cum? – mi-am zis, înainte de-a încerca.

Rătăcindu-mă spre Dunăre, ajung la poarta fostei fabrici de excavatoare, unde paznicii m-au luat în râs când i-am întrebat de-o cherhana sau cârciumă unde găsești pește: „Dom’le, cine să mănânce pește la cârciumă în Brăila? Noi ne împărțim în două: femeile, care mai au ceva de lucru la Braiconf, și noi, ăștia, care păzim fostele fabrici la conservare. Unii au salariul minim, ceilalți, cu un milion mai mult … ” – m-a luat peste picior un paznic care-mi ajungea până la buric.

Ei, de-aici trecem la nivelul următor … :

  • Romanticii economiei de piață

Romanticii economiei de piață cred, în prostia lor, că un stat civilizat se împarte, economic, în două:

privații, care produc și contribuie la bugetul de stat, și statul, care le asigură eficiența socială a muncii și contribuției lor.

Brăila dlui. Tudose se aseamănă, la acest capitol, cu Alexandria dlui. Dragnea, unde nu există bibliotecă, dar se pun bani de-o-parte de la guvern pentru zecile de milioane cât urmează să coste stadionul.

Nu-i o glumă, dar există realități și mai dure.

Un port lipsit de orice infrastructură.. numai port nu e.

Podul peste Dunăre (sunt vreo 300 de metri de apă liniștită în punctul Smârdan) – care ar relansa turismul, economia și serviciile în Dobrogea și Deltă a ratat primii 10 ani de fonduri europene. Vor urma sabotajele pentru următorii 10 ani – pentru că orice dezvoltare a unei regiuni cât de mici ar lăsa PSD (partidul dlor. Tudose și Dragnea) fără votanți: orice om care a dat de gustul rezultatelor obținute prin muncă și pricepere urăște pomana, cu atât mai mult cu cât e politică.

Vreo șosea care să lege transportul fluvial pe Dunăre de uscatul (care pute!) al dlui Tudose: NU. Dacă se descurcă singuri, de ce să-ți mai voteze minciunile?

Brăila și Alexandria sunt, însă, exemplele extreme ale unui mod de-a bloca economia și a o face dependentă de decizia guvernamentală la limita concesiei, a privilegiului, a pomenii.

Citeste continuarea articolului pe cursdeguvernare.ro

 

Distribuiți articolul

Scrie un comentariu