Declinul și decăderea Marii Britanii – Regatul nu a făcut o figură atât de patetică de la episodul Suez

3 august 2017 11:58

Scriind soției sale în mai 1942, Evelyn Waugh a relatat o adevărată poveste despre nesocotința militară, conform The Economist. O unitate britanică de comando s-a oferit să arunce în aer un copac bătrân pe moșia Lordului Glasgow, făgăduindu-i că ar putea să dinamiteze copacul astfel încât să cadă pe un spațiu bine delimitat. După un prânz gustos, toți s-au dus să asiste la explozie. Dar, în loc să cadă pe acel spațiu, copacul a sărit la 50 de picioare în aer, luând cu el o jumătate de hectar de pământ și o plantație iubită de copaci tineri. Un Lord Glasgow înlăcrimat a fugit în castel numai pentru a descoperi că fiecare geam fusese spulberat. Apoi a alergat la toaletă pentru a-și ascunde emoțiile, dar când a tras apa, „întregul tavan, slăbit de explozie, i-a căzut în cap”.

La un an de la referendumul Brexit, Marea Britanie se simte ca și castelul Lordului Glasgow, scrie acid The Economist. Cele mai vizibile prejudicii s-au făcut în politica sa internă. Cu Partidul Conservator în turbulențe, Jeremy Corbyn, liderul „de extremă stângă” al Laburiștilor, vorbește despre faptul că va fi prim-ministru în șase luni. Dar la fel de gravă este și lovitura dată poziției globale a Marii Britanii, care este mai slăbită cum nu a mai fost de a Criza Suezului din 1956, când America a zdrobit încercarea lui Anthony Eden de a reafirma puterea britanică în Egipt.

Timp de decenii, politica externă a Marii Britanii s-a bazat pe trei piloni: Statele Unite, Uniunea Europeană și lumea emergentă.

Winston Churchill, fiul unui aristocrat britanic și al unei moștenitoare americane, a inventat expresia „relație specială” pentru a descrie legăturile de sânge și de limbă care leagă Marea Britanie de America. Ca o fostă putere imperială, Marea Britanie a avut legături strânse cu zeci de țări africane și asiatice. Având una dintre cele mai mari economii ale Europei, a avut un mare cuvânt de spus în viitorul Europei, de multe ori acționând ca un contra-echilibru față de axa franco-germană.

Diplomații britanici pot fi îngrijorați de acest lucru. Criza Suezului a demonstrat că America este fericită să desființeze „relația specială” ori de cîte ori s-a ciocnit cu interesul său național. Britanicii au fost întotdeauna jucători din divizia a doua în Europa. Cu toate acestea, cei trei piloni nu numai că au trecut testul timpului. Dar s-au și întărit unii pe alții. Aderarea Marii Britanii la UE i-a consolidat influența în America, așa cum relațiile sale strânse cu America i-au sporit influența în UE. UE a lărgit puterea globală a Marii Britanii, aducând cu ea negocieri comerciale cu alte 53 de țări.

Decizia britanică de a pleca va diminua în mod evident influența sa în Europa. Chiar dacă poate negocia un acces favorabil la piața unică, nu va mai face parte din aparatul decizional al UE. Slăbiciunea sa a fost deja expusă: David Davis, negociatorul principal al Brexit, până acum nu a reușit decât să facă niște concesii. La fel s-a întâmplat și cu izolarea sa. Theresei May i se solicită acum, în mod frecvent, să iasă din întâlniri atunci când sunt discutate probleme ale UE.

Marea Britanie pleacă din UE într-un moment în care relațiile sale cu Statele Unite sunt în primejdie. Donald Trump este o figură volatilă al cărei patrimoniu este „America, în primul rând”. El este extraordinar de diviziv, ceea ce înseamnă că Marea Britanie devine mai apropiată de domnul Trump cu cât îl înstrăinează mai mult pe anti-Trumpiști. Un sondaj efectuat de Centrul de Cercetare Pew în 37 de țări a constatat că doar 22% dintre oameni au crezut că domnul Trump va „face ceea ce trebuie” în afacerile internaționale. Barack Obama a înregistrat 64% în ultimul an al președinției sale.

Care este cel de-al treilea pilon? Cea mai puternică carte Brexiteers este că sunt globaliști. Desprinși din cadavrul putrezit al Europei, ei susțin că Marea Britanie va fi liberă să colaboreze cu lumea emergentă. Cu toate acestea, nu există dovezi că companiile britanice au fost oprite de la a face asta prin aderarea la UE. UE nu a împiedicat companiile mijlocii „Mittelstandale Germaniei să devină puteri mondiale. Opusul ar putea fi cazul: țările emergente sunt interesate mai ales de accesul pe piața UE de 500 de milioane de persoane.

Logica auto-consolidată a vechiului sistem va fi inversată în următorii ani, oricine stă în Downing Street. Henry Kissinger a declarat în această săptămână la o conferință de la Londra că Brexit oferă șansa de a reînnoi relația transatlantică. Dar a uitat el întrebarea pe care o presupunea când a făcut politică externă americană: „Pe cine sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?” America va petrece mai mult timp la telefon cu o putere convivială în interiorul UE decât în afară (domnul Trump a vizitat Franța de Ziua Bastiliei, în timp ce călătoria sa propusă în Marea Britanie este în aer). Piețele emergente vor fi mai interesate să colaboreze cu blocuri mari de putere, decât cu o țară mică, cu reguli idiosincratice și politică volatilă. Acest lucru s-ar putea întâmpla și mai rapid, dacă Marea Britanie îl va alege pe Jeremy Corbyn, care a făcut o predispoziție de a critica puterile mondiale în timp se apropie de exemplele lor eșuate.

De la cerul virtuos la cercul vicios

Din anii ’80, Marea Britanie și America au fost liderii apostolici ai lumii pentru ideologia momentului – neoliberalismul. Consultanții britanici au călătorit în Europa și în fosta Uniune Sovietică, oferind lecții despre privatizare. Suedezii au introdus piețele interne în statul lor „al bunăstarii”. Germanii au încercat să adopte „capitalismul acționariatului”. Dar neoliberalismul a luat bătaie cu criza financiară din 2008. Marea Britanie și America au fost umilite de atunci de către un val populist care a produs Brexit pe o parte a Atlanticului și pe dl. Trump, pe de altă parte. Brexiteers au susținut că votul „Plecare” ar produce o „primăvară Brexit”, în timp ce regimul vechi s-a schimbat, iar euro s-a prăbușit. În schimb, UE se află în cea mai bună formă din ultimii ani, cu un tânăr reformator instalat la Palatul Élysée și axa franco-germană solidă. Pe întreg continentul, presa vorbește despre Marea Britanie ca „bolnav al Europei”.

În urma crizei Suezului, Dean Acheson a plâns că Marea Britanie a pierdut un imperiu și nu a reușit să-și găsească un rol. În deceniile următoare, Marea Britanie post-imperială a găsit mai multe roluri: ca un punct de sprijin între Europa și America; ca o mână veche a globalizării într-o lume re-globalizatoare; și ca un exponent important al neoliberalismului.

Datorită combinației dintre criza financiară și Brexit, aceasta și-a pierdut toate aceste funcții într-o mare grabă. Ferestrele s-au spart și tavanul a căzut.

Distribuiți articolul

Etichete:

Scrie un comentariu