Banca Nationala a Romaniei – de ce nu ne apara ea de francul elvetian?

19 ianuarie 2015 08:16

poza2_CristianTudorescu (2)Reactii vehemente au aparut in presa, dar si in mediul politic, in urma cresterii bruste a francului elvetian fata de euro, cu 14% in ziua de 15 ianuarie 2015. Procentul de 30% aparut la un moment dat, a fost pentru doar cateva minute. Este de inteles ca oamenii care sunt direct afectati de aceasta evolutie au o implicare emotionala mult mai mare decat ceilalti, insa de la niste cifre de sistem si de la niste ordine de marime trebuie pornit:  avem 75.000 de datornici in CHF, insumand 2,5 miliarde EUR (o medie de 33.000 EUR/ debitor), conform datelor comunicate de BNR in urma discutiilor recente cu Ministerul de Finante. Deci, nu vorbim despre 100.000 sau despre 200.000, ci despre circa 75.000 de persoane, sub 5% din numarul total al debitorilor persoane fizice.

Ce putea sa faca Banca Nationala in 2007 sau 2008? Nu doar sa avertizeze, ci eventual sa restrictioneze, sa descurajeze prin reglementari accesul la acest tip de credite. Nu vorbim aici de interdictie, caci in baza unei piete libere nu putem fi de acord cu acest lucru, ci eventual sa restrictioneze. Probabil ca atat timp cat cifrele si volumul expunerilor nu au degenerat la nivelul intregului sistem, vorbim de sub 5% din total, nu s-a considerat oportun sa se restrictioneze suplimentar aceste credite. Mai putea, de asemenea, sa supervizeze modul de vanzare si de promovare al acestor credite, caci de multe ori au fost prezentate ca fiind aproape fara risc, sau in orice caz, mult mai atractive fata de cele in EUR sau in RON.

Cu ce ramanem este cu recomandarea, care a devenit intre timp invatatura, anume sa nu iei credit in alta moneda decat cea la care ai ‘legate’, sau in care ai denominate veniturile.

Acum suntem in 2015, iar propunerile vehiculate in spatiul public cu titlu de solutii, si acestea nu doar recent, ci in ultimul an sau in ultimii doi ani, nasc fiecare dintre ele cate un cerc vicios. Asadar nu le putem accepta fara a ne pune intrebarea „cu ce efecte”? Sa le luam intr-o ordine:

 

1) Sa se fi interzis creditele in franci elvetieni. De ce doar in franci si nu in EUR sau in USD?

Acum este foarte simplu de spus ca ar fi trebuit interzise. Ne uitam pe un grafic si spunem ‘ce bine ar fi fost daca nu ar fi fost asa de rau’. Insa revenind la momentul initial – 2007 sau 2008 – a opta pentru un credit in franci elvetieni sau in euro, era o varianta legitima. Nu stiu daca si corecta, iar realitatea a dovedit ulterior ca nu a fost, dar a fost legitima. Dorim sa fim parte a unei piete europene, ne asumam si aceste riscuri, de a lua decizii gresite.

Am fi vrut oare sa fim izolati economic, in sensul de a nu avea acces la instrumente in alte monede? Fie ca vorbim de credite sau de investitii. Cu alte ocazii ne plangem ca nu avem o piata financiara dezvoltata. Orice sector lasat sa evolueze (mai) liber, implica si riscuri sau erori.

 

2) Sa se stabileasca un plafon de 10% peste cursul la care s-a contractat creditul. Sau de 20%?

In septembrie 2014 a devenit irevocabila decizia Tribunalului Galati intr-un proces dintre o persoana fizica si Volksbank SA, decizie in urma careia banca se obliga sa practice un curs de schimb cu maxim 10% peste cel la data contractarii creditului. Este o solutie asupra unei situatii contractuale, asupra unei relatii client-banca, iar specialistii in drept pot stabili daca o astfel de practica se poate generaliza sau nu.

Insa nu putem cere unei institutii, in speta de fata BNR-ului, sa generalizeze prin reglementare o astfel de solutie. Pentru ca revenim la economic si la cifre:

– daca s-ar legifera ‘de maine’ ca toate creditele in CHF sa fie platite la cursul de la data semnarii plus 10%, estimez ca am avea un curs mediu la 2 sau 2,2 RON/CHF (multe fiind contractate la 1,8 sau 2 RON/CHF). Diferenta pana la un curs de 4,4 RON ar insemna jumatate din valoare, asadar 1 miliard si ceva de euro! Diferenta suportata de catre cine?

– iar daca extindem rationamentul si la creditele in EUR, caci si acesti debitori s-ar putea considera indreptatiti: sa presupunem un curs plafonat la 3,9 RON/EUR – am estimat aici ca majoritatea creditelor ipotecare si de consum in euro anterioare anului 2009 (stoc 11-12 miliarde EUR la acel moment) s-au contractat la 3,5 – 3,6 RON/euro. Diferenta pana la cursul actual ar insemna alte 1,5 – 2 miliarde euro. Cu cel de mai sus s-ar face 3 miliarde de euro. Aceeasi intrebare, din banii cui s-ar acoperi?

Propunerea aceasta s-a mai modificat intre timp in discursul public, cu trimitere la o Directiva Europeana care recomanda statelor sa implementeze un plafon de 20%. Rationamentul tot ar conduce la 1,5 – catre 2 miliarde de euro minus in sistem.

Sau daca se insista pe o astfel de idee, pentru a nu crea un dezechilibru, respectiv debitorul sa fie acoperit de riscuri la o anumita depreciere, corect ar fi sa se prevada si un nivel inferior. Adica, daca cineva si-ar face acum un credit in EUR, cand moneda europeana echivaleaza cu 4,5 RON iar cursul ar cobori sub 4,1 in urmatorii 4 sau 5 ani pana la ipotetica intrare in euro (daca se va intampla), atunci debitorul sa plateasca cel putin la 4,1 RON. Este cu titlu de exemplu sugestia, nu o vad a fi implementata, insa este ilustrativa pentru avea un tratament egal pe cele doua scenarii de evolutie; cursul leului nu doar se depreciaza, el se mai si apreciaza pe intervale de cativa ani.

 

Au incercat si altii o conversie generalizata la un curs mai mic, dar nu au reusit – vezi situatia din Ungaria

Vecinii nostri au fost mult mai expusi pe cursul valutar CHF: pana anul trecut, cam doua treimi din cei cu credit ipotecar, erau imprumutati in franci elvetieni! Initial, Guvernul Orban, caci nu putem spunem „Banca Nationala a Ungariei”, aceasta pierzandu-si de mult timp independenta, a dorit conversia in moneda nationala a tuturor creditelor contractate in euro si in franci, la cursul de la momentul acordarii creditului. Pe hartie, toate bancile si-au calculat pierderi potentiale de miliarde de euro, unele au luat in calcul iesirea de pe piata, iar in final s-a ajuns in toamna trecuta la schimbarea creditelor in forinti la cursul de la momentul conversiei.

E adevarat, acea masura i-a ferit pe debitori de saltul recent al CHF, dar validarea acesteia este doar una retroactiva. Iar acum ajungem la treia idee aparuta in spatiul public:

 

3) Sa se fi convertit la un moment dat creditele in franci elvetieni, in lei

Daca am merge pe un astfel de rationament, ar trebui din nou sa-l extindem la toate creditele, inclusiv in EUR sau in USD (si dolarul a crescut cu peste 50% fata de leu, incepand cu 2008). Daca n-am face acest lucru, ar insemna sa pretindem unui decident sau unor decidenti, ca acum 1 sau 2 sau 3 ani sa fi intuit ca vom avea aceasta apreciere doar a francului elvetian si sa aplice doar acestei monede un astfel de tratament. Deci, ori s-ar fi facut pentru toate monedele, ori pentru niciuna.

Si revenind cu una dintre intrebarile de mai sus: daca s-ar fi decis „administrativ” conversia tuturor creditelor in EUR inapoi in moneda nationala atunci cand cursul era 4,4 sau 4,5 acum 2 ani? iar debitorul nu ar fi avut sansa unui curs cu 5 pana la 10% mai mic in unele sub-perioade?

 

In concluzie, solutiile reale privesc mai degraba relatia banca – client:

Faptul ca avem in continuare un numar semnificativ de procese castigate de clienti in detrimentul bancilor arata ca solutii exista, intr-un cadru juridic, unul privat.

Poate unii s-ar fi bucurat sa vada vreo banca falimentara, cu toate ca impactul sistemic nu este de neglijat intr-un astfel de caz. Nu vedem falimente clasice, ci vedem iesiri de pe piata ale unor banci afectate dramatic de „veselia” cu care acordau credite. De pilda, actionarii Volksbank isi asuma o pierdere in momentul in care vand reteaua catre Banca Transilvania, deci apare si responsabilitatea creditorului in aceasta ecuatie. Tot Volksbank a studiat posibilitatea sa accepte rambursari ale creditelor in CHF la un curs cu 30% mai redus – ar fi o acceptare de catre un actor privat, care a constatat ca nu este realist sa astepte o recuperare mai mare de la debitori. Intre timp, decizia se amana in conditiile in care Volksbank Romania va fi inglobata in Banca Transilvania, dar probabil va reveni ca solutie, sub o forma sau alta.

OTP Bank Romania anunta ca pentru urmatoarele 3 luni va practica o dobanda cu pana la 1,5% mai mica la creditele in CHF. Este banca a carui Presedinte recomanda romanilor acum cateva luni in Ziarul Financiar sa-si pastreze creditele in CHF, pe principiul „mai rau nu poate fi”. Dar, iata ca poate fi.

Probabil ca la cele de mai sus se vor adauga si altele, care sa incurajeze o restructurare si/sau refinantare in mod real pentru creditele existente, mai ales acolo unde debitorul si-a demonstrat buna-credinta de a plati ratele pana acum. Iar aici, BNR poate impulsiona bancile sa gaseasca variante impreuna cu clientii lor.

 

In propunerea solutiilor, cred ca este important ca si prin prisma profesiei pe care o practicam fiecare dintre noi – fie ca suntem consultanti financiari, avocati sau jurnalisti – sa nu devenim populisti. Caci altfel, nu ne-am deosebi de politicienii pe care ii blamam ori de cate ori avem ocazia.

Distribuiți articolul

Etichete:

3 comentarii

  • Andreea-Corina IOAN

    Mulţumim, Cristian Tudorescu, pentru articol!
    Totusi, o nelamurire mi-a ramas in urma citirii acestuia.
    Recunosc, nu lucrez in domeniul financiar. Sunt, din pacate, doar „consumator” de credit în CHF, meseria mea fiind de natură juridică.
    Cum spuneam, am o nelamurire… si ea provine din domeniul juridic: şi anume, dintre doua părţi ale unui contract, de ce numai una să suporte povara unei situaţii de acest gen, asemănătoare forţei majore, şi tocmai acea parte care are mai puţine posibilităţi de informare asupra eventualităţii pierderii „stabilităţii de fier” a monedei discutate (fara sa mai fac referire aici şi la reclama dolosivă pe care au practicat-o bancile in perioadele anterioare lui 2008).
    Apropo de întrebarea retorica „Cine ar suporta diferentele in cazurile denominării creditelor în CHF sau a converitirii lor in euro?”, răspunsul, dup părerea mea, este simplu: NIMENI.
    Este o diferenta artificială si este vorba oricum nu de venituri sau pierderi, ci de diminuarea profitului bancilor, un profit oricum nelegitim, asemănător cu foloasele necuvenite (provenit din cresterea bruscă a cursului de schimb).

  • E discutabil de la ce punct incolo am considera „forta majora”. Ce vad eu este sa nu se generalizeze o reglementare, sa decida Guvernul sau BNR ca acestor credite in CHF li se aplica nu stiu ce prevederi favorabile. Si doar acestora. Dar daca BNR ar impulsiona bancile sa reconsidere conditiile — caci este si interesul lor, deoarece si ele risca sa nu incaseze toate sumele preconizate — atunci da. De asta am mentinut ideea de a rezolva intr-un context banca-client. Iar legat de intrebarea „Cine sa suporte pierderile”, aparent nu le suporta cineva daca se ia o masura in favoarea imprumutatilor, dar banca isi face o estimare de incasari, iar la final va trebui sa inregistreze un minus fata de suma preconizata. Nu zic sa le plangem bancilor pe umar, dar daca s-ar ajunge acolo, banca X sau Y nu va mai alte credite in economie, sau va fi mult mai reticenta. De aceea, e important sa-si recunoasca si banca greselile (agresivitatea in vanzari), sa suporte o parte din pierderi si sa fie proactiva in restructurarea creditelo — asta as astepta eu de la banci.

  • Tot vad vehiculata ideea ca domnule e piata de capital libera si nu putem impune restrictii. Daca subventionam de ex laptele romanesc(ar fi frumos dar nu se intampla) inseamna ca nu este piata libera? Care e problema, ii protejez pe ai mei ca TOTI ceilalti o fac de vin cu preturi mai mici la noi. TOTI ceilalti isi protejeaza interelesele numai noi ca proasti sarim in sus ca vezi Doamne e piata libera. Asa e si cu creditele la banca, trebuie limitate creditele care sunt cu risc,doar castiagam in Romania si cheltuim banii tot in Romania. Si nu nu am credite in franci, slava Domnului.

Scrie un comentariu