Sperând într-o minune (editorial, de Dan Bucsa, Revista 22)

6 octombrie 2017 11:00

„Man, your people are redefining short-term memory!“ La telefon este unul dintre cei mai mari investitori străini în obligațiuni de stat românești. Gestionează miliarde de dolari și România a fost unul dintre pa­riurile lui câștigătoare.

Până acum. „Com­pa­trioții tăi repetă toate greșelile de acum zece ani! Incredibil!“ Se gândește să vândă tot, deși obligațiunile de stat în lei sunt atractive: randamentele sunt mai mari decât în Polonia sau Ungaria, ne­ce­sa­rul de finanțare a statului este mai mic de­cât în cele două țări, iar rezervele Mi­nis­te­rului Finanțelor Publice sunt mari.

De la începutul verii, astfel de convorbiri se repetă aproape zilnic. Frecvența lor creș­te de fiecare dată când guvernul anun­ță măsuri noi. În timp ce piețele financiare trec dintr-un episod de euforie în altul, prețurile obligațiunilor de stat în lei s-au de­cuplat de restul regiunii și nu mai cresc. Mai mult, unii investitori se tem că România va fi afectată în următoarele luni de o ieșire masivă a capitalului străin.

Războiul cu aritmetica

Deși aceste temeri sunt exagerate, după pă­rerea mea, observația investitorului frus­trat e validă: anumite greșeli care au dus economia României în pragul insolvenței în 2009 sunt repetate în prezent. Ca și atunci, principala problemă a României este încercarea de a reinventa aritmetica. Nu se poate ca taxele să scadă și chel­tu­ie­lile publice să crească în același timp, fără a mări deficitul statului. De obicei, un gu­vern alege una dintre soluții: fie taie ta­xele și cheltuielile publice, sperând că sec­torul privat va folosi banii suplimentari pen­tru a investi și a consuma, fie crește cheltuielile și impozitele pentru finanțarea serviciilor publice, investiții în infra­struc­tu­ră sau majorări de salarii și pensii.

La fel ca în 2004-2008, la noi se încearcă o combinație de taxe mai mici și cheltuieli mai mari. Știm de acum care va fi re­zul­tatul: pensiile și salariile angajaților sta­tu­lui au fost tăiate, iar impozitele au crescut în 2009-2010 pentru a reduce deficitul bu­getar.

Contraargumentul apărătorilor actualelor politici este că austeritatea din 2009-2010 a fost cauzată de criza financiară in­ter­na­țională. Argumentul este parțial adevărat. Criza financiară a forțat economia Ro­mâ­ni­ei să-și reducă mai rapid dezechilibrele, dar acea ajustare era inevitabilă. Nevoia de finanțare a statului crescuse atât de mult, încât investitorii străini ar fi re­nun­țat, în cele din urmă, să arunce bani într-un sac fără fund.

Totul acum

A doua greșeală repetată este lipsa de pers­pectivă. Ca și în 2004-2008, accentul este pus pe creșterea salariilor și pensiilor în­tr-un ritm pe care economia nu-l poate sus­ține. Ca urmare, politicienii apelează la mă­suri disperate: înainte de criza de atunci, banii din privatizarea BCR au fi­nan­țat creșterea pensiilor, nu investițiile pu­blice. Acum, firmele de stat își dau pro­fi­turile pentru a putea fi plătite salarii și pensii. Mai grav este că banii de zile negre ai viitorilor pensionari – pilonul II al sis­te­mu­lui de pensii – se vor acumula mai în­cet, în timp ce deficitul pilonului I va ex­ploda după pensionarea decrețeilor.

Creșterea veniturilor populației nu reflectă o economie mai productivă, la fel ca îna­int­ea crizei de acum zece ani. Pentru că pro­ducția locală nu poate susține con­su­mul suplimentar, prețurile și cursul de schimb cresc (din cauza importurilor mari), erodând mărirea nejustificată a puterii de cumpărare. Cei care se bucură acum de salarii și pensii mai mari vor fi mai săraci în câțiva ani.

Parafrazând o zicală dragă americanilor, o nouă recesiune globală este un eveniment la fel de sigur ca moartea sau plata ta­xe­lor. S-ar putea ca recesiunea să nu vină în următorii doi ani și să fie mai blândă de­cât cea din 2008-2009. Dincolo de re­ce­siu­nile inerente, însă, riscul actualelor po­li­tici economice este rămânerea în urmă a României. Infrastructura proastă este ne­gli­jată în continuare, deși această perioadă ar fi ideală pentru a construi șosele, căi fe­rate și aeroporturi sau pentru a crește ca­litatea și aria de acoperire a serviciilor de comunicații. Seninătatea cu care gu­ver­ne­le României au ales să nu folosească toate fondurile europene disponibile și alocarea ineficientă a celor atrase sunt cunoscute în întreaga lume. Un membru al gu­ver­nu­lui maghiar îmi spunea că Ungaria ar fi fe­ri­cită să cheltuiască și fondurile alocate Ro­mâniei, dacă țara noastră e prea bogată pentru a le folosi.

Resimt rămânerea în urmă a României de fiecare dată când călătoresc în Europa Cen­trală. Nu doar drumurile sunt mai bune, aeroporturile mai eficiente și capitalele mai îngrijite: deja foștii noștri frați co­mu­niști refuză să fie comparați cu noi. Cehii, ungurii, polonezii și chiar croații se în­furie când țara lor e amintită în aceeași fra­ză cu țara noastră, considerată mult mai înapoiată. Astfel de atitudini ar trebui să-i dea de gândit unui popor mândru ca cel român. „Am fost recent la București“, îmi spune un antreprenor polonez în timp ce călătorim cu metroul modern din Var­șovia. „Capitala voastră arată exact ca Varșovia. Acum 15 ani.“

Citiți editorialul integral aici.

Distribuiți articolul

Etichete:

Scrie un comentariu