Damnare şi malpraxis – The Killing of a Sacred Deer (recenzie)

13 martie 2018 08:56

Autor: Anca Mureșan

Bizar şi provocator. Intens şi dureros. Greu de privit şi uşor de ţinut minte. The Killing of a Sacred Deer / Uciderea cerbului sacru a fost unul dintre cele mai tulburătoare filme care s-au făcut în 2017. A avut premiera la Festivalul de la Cannes, unde a cîştigat premiul pentru cel mai bun scenariu, semnat de Efthymis Filippou şi Yorgos Lanthimos. Lanthimos este şi regizorul filmului, iar dacă aţi văzut în 2015 The Lobster / Homarul, ştiţi deja despre el că este unul dintre cei mai originali cineaşti ai momentului, capabil să îi ia prin surprindere chiar şi pe cei obişnuiţi cu suspansul şi întinderea nervilor, pe care le abordează în maniera lui Haneke sau Polanski. În The Lobster, regizorul ne-a pus în faţa unei distopii despre singurătatea omului modern. Cei incapabili să îşi găsească perechea ajungeau într-un fel de sanatoriu în care primeau un ultimatum: dacă într-un interval scurt de timp tot nu aveau partener, erau transformaţi într-un animal, pe care şi-l alegeau chiar ei, după bunul plac; apoi, cu noua înfăţişare, li se dădea drumul în pădure unde erau hăituiţi şi împuşcaţi.

Cu o vînătoare poate fi comparat şi The Killing of a Sacred Deer, lucru evident încă din titlu, dar prada nu este urmărită şi împuşcată în pădure. Începe într-o sală de operaţii, într-o linişte ce nu prevesteşte nimic bun, căci pe ecran este filmată în prim-plan o inimă bătînd. Imaginea îţi creează disconfort şi o teamă aproape viscerală. Apoi încep acordurile unui cor din Stabat Mater, de Franz Schubert, şi care îl evocă pe Isus răstignit pe cruce. Medicul cardiolog termină intervenţia, îşi dă jos masca de pe faţă, îşi scoate halatul şi mănuşile chirurgicale pline de sînge. Colin Farrell (tot el a fost actorul principal şi în The Lobster), este chirurg de succes, tatăl a doi copii de 12, respectiv 14 ani. Şi soţia lui este doctor, oftalmolog, interpretată de Nicole Kidman. Prima jumătate de oră din film este aşezată, aproape calmă, însă stranie, şi ne introduce în existenţa acestei familii aparent fericite şi normale. Elementul care vine să zdruncine echilibrul este un tînăr de 16 ani (foarte bine jucat de irlandezul Barry Keoghan), cu care cardiologul se întîlneşte destul de des. Este fiul unui fost pacient care a murit în timpul unei operaţii pe care a făcut-o în urmă cu cîteva luni. Odată ce aflăm acest detaliu, devine limpede că atitudinea lui protectoare, de tată-surogat pentru tînărul orfan, cadourile pe care i le face, atenţia pe care i-o acordă fără ştirea familiei, se trag toate dintr-un sentiment de vină. Însă nemărturisită. Nu recunoaşte în faţa nimănui că băuse în ziua operaţiei fatale. Dar condiţia necesară (nu şi suficientă) ca să fii mîntuit, este să ai umilinţa de a admite că eşti vinovat. El se crede absolvit de greşeală, sigur anestezistul a fost de vină, crede el, în vreme ce anestezistul zice exact contrariul.

Citește continuarea pe SIGLA-LiterNet_mic

Distribuiți articolul

Etichete:

Scrie un comentariu