Radu Crăciun / Agresiunea împotriva României, încurajată și de ei și de noi

2 iunie 2017 11:53

Recent, asistand la prelegerea pe teme de securitate a unui domn general in rezerva, am invatat un nou termen: agresiune acinetica. Probabil ca nici dumneavoastra nu va este familiar, in conditiile in care am constatat ca o cautare in romana pe Google nu da aproape niciun rezultat.

Este un termen care defineste acel tip de agresiune la care poate fi supusa o tara, in opozitie cu atacul clasic, care presupune echipamente militare aflate indeobste in miscare: tancuri, avioane, vapoare, rachete, infanteristi etc. Este un tip de agresiune la care astazi sunt supuse din ce in ce mai multe tari si care este purtata pe canale ne-ortodoxe.

O enumerare care nu isi propune sa fie exhaustiva ar identifica printre astfel de mijloace de agresiune: generarea de stiri false, atacurile cibernetice, finantarea anumitor miscari politice, cultivarea neincrederii in conducatori sau aliante, radicalizarea si polarizarea societatilor in scopul slabirii lor etc. Agresiunea acinetica a prins tarile din NATO nepregatite si de abia acum incep sa fie puse in aplicare strategii coordonate de contracarare. Rezultatele cred ca nu sunt convingatoare inca.

In aceasta actiune de raspuns coordonat s-a inrolat si Romania. Ca este vorba de centre de securitate cibernetica ce acopera, la solicitarea NATO, inclusiv securitatea cibernetica a Ucrainei, sau ca este vorba de infiintarea Laboratorului pentru Razboi Informational si Comunicare Strategica (LARICS), ca sa ma refer doar la doua proiecte, in esenta obiectivul este comun: neutralizarea agresiunilor acinetice. Demersuri similare vedem si in alte state europene, Romania nefiind nici pe departe o exceptie.

Si totusi exista o dimensiune pe care Romania este unica in acest tablou, prin faptul ca ofera o oportunitate unica celor care isi propun sa o agreseze acinetic. Aceasta vulnerabilitate este cu atat mai importanta cu cat, ca tara de frontiera, Romania se afla printre statele cu cea mai mare expunere geopolitica. Deoarece visul oricaror puteri regionale este existenta unor tari de frontiera cat mai slabe, cat mai usor de penetrat. Realitatea ne arata ca si in cazul altor tari de frontiera un astfel de obiectiv este tintit prin cultivarea neincrederii, a dezbinarii si frustrarii generale, prin punerea la indoiala a sistemelor liberale.

Insa in cazul Romaniei toate acestea vin cu un bonus. Bonusul oferit de posibilitatea de a sapa la temelia dezvoltarii economice a tarii prin incurajarea, alimentarea unui sentiment adanc inradacinat in societate. Acel sentiment de neincredere profunda in modul in care este gestionat banul public, sentiment care a dus de ani de zile la o presiune permanenta in directia scaderii bugetului national raportat la PIB (Produsul Intern Brut), adica la marimea economiei.

Incurajarea la nivelul opiniei publice a aspiratiilor pentru cheltuieli cu educatia si sanatatea, care, raportate la PIB, sa aiba un “nivel european”, concomitent cu incurajarea scaderii impozitelor, este reteta sigura care duce in final la generarea frustrarilor colective ce nu fac decat sa slabeasca o natiune. Iluzia statului utopic cu cheltuieli bugetare generoase si venituri minuscule este cat se poate de atractiva, chiar daca economic nu are niciun sens. Si tocmai pentru ca este atat de atractiva, clasa politica din ultimul deceniu s-a repezit sa o satisfaca.

O arma perfecta pentru o agresiune acinetica astazi, care, pentru a-si atinge scopul, nu trebuie decat sa intretina o astfel de iluzie. Incet, incet, crapaturile economiei se largesc, iar dezintegrarea ei va servi perfect obiectivului avut in vedere: oprirea investitiilor publice, mentinerea in subdezvoltare a zonei de … est a tarii (deci asigurarea penetrabilitatii ei), teribila frustrare a populatiei prin servicii de sanatate si invatamant subfinantate, pierderea increderii in liderii tarii, incurajarea indiferentei tinerilor si a emigrarii lor. O tara de frontiera cu astfel de crapaturi este o victima sigura, cu atat mai mult cu cat faliile de dezvoltare dintre regiunile istorice vor continua sa se largeasca.

Eronat, vor spune unii. Cum sa fim victima, cand tocmai au crescut cheltuielile de aparare la 2% din PIB? Intrebarea pe care militarii ar trebui sa si-o puna este “pentru cat timp?”. Pentru ca o tara care in loc sa se dezvolte economic echilibrat si sustinut urmeaza cantecul sirenelor vazute sau nevazute ce o incurajeaza sa isi scada veniturile bugetare nu are cum sa sustina pe termen lung un astfel de buget de aparare. Desi, culmea, pastrarea lui la acest nivel ar putea servi de minune agresorului. 

Coexistenta dintre un buget de aparare la standardele europene si bugete de sanatate si educatie la standarde africane va fi calea sigura pentru a transforma, in perceptia publica, armata intr-o casta. In spiritul agresiunii acinetice, aceasta fisura aparuta intre armata si populatie ar veni manusa, si cu cat o astfel de discrepanta majora va fi mentinuta mai mult, cu atat mai bine. Pana la urma, armata este in momentul de fata in topul increderii populatiei, deci orice fisura in acest fundament de incredere, prin alocarea, ca tara europeana, a celui mai mare procent din veniturile bugetare pentru aparare, nu ar face decat sa subrezeasca in timp simpatia populatiei, din cauza perpetuarii lipsurilor in alte domenii.

Citeste continuarea articolului pe cursdeguvernare.ro

Distribuiți articolul

Etichete:

Scrie un comentariu